ibricul cu apă fierbinte

Îmi place Bergman. Poate pentru că filmele lui nu pot fi reduse la un tipar în care să se țeasă cutare și cutare semnificație derivată din tema x a curentului y. Are bineînțeles avantajul pedanteriei clasice care face din  încrengătura intelectualistă a planurilor un stil, iar din personaje exponate bine instruite care să reproducă cuminți discursul autorului. Nimic lăsat la vedere, nimic întâmplător, nimic cusut cu ață albă. Și, mai ales, nimic cu gândul la spectator – religia auto-declarată și însușită în timpul lucrului pentru Persona determină receptorul să-și dorească cu orice preț pătrunderea în sfera rece din care regizorul l-a exclus fără milă.

Pe de altă parte Persona e un joc de-a “ia intriga de unde nu-i”.  Toate întrebările școlărești care ar trebui să-ți contureze primul nivel al oricărei analize nu-și au aici rostul. Absența, tăcerea, dispozitivul cinematografic sau cel psihic, realul, imaginarul… nu știi pe care dintre ele să pui degetul cu vehemența unui diagnostic. Nu că acesta ar fi scopul unei analize de referință, însă definițiile de bun simț repede digerate te ajută să-ți apropii măcar formal subiectul investigației.

După ce am văzut Persona de mai multe ori, m-am oprit asupra vestitei scene cu ibricul cu apă fierbinte. Din punctul de vedere strict al coerenței filmului este evident momentul în care Elisabeth Vogler vorbește sau mai degrabă este forțată să reacționeze. Dacă ar fi să mă întreb de ce am ales fix această scenă aș spune cu prudență, că aici Bergman mi s-a părut accesibil (în măsura în care îl putem numi așa pe marele regizor). Și când spun accesibil nu banalizez întreaga scenă și nici nu intenționez să o reduc  la o transparență de semnificații, ci o numesc așa deoarece acesta mi se pare un moment în care nimic nu mai este ambiguu. Nu este un moment în care ni se clarifică ceva, și nici nu putem spune că de aici încolo lucrurile iau o întorsătură radical opusă. Deși recunoaștem o serie de teme și motive pe parcursul filmului (toată pleiada de interpretări a cinematografului ca tăcere, a lumii ca absență, a autoizolării personajului care refuză să mai poarte masca), toate acestea ocupă în mare parte sfera introspecției, a analizei, a meditațiilor în profunzimea cărora ne scufundă voit regizorul. Scena ibricului cu apă fierbinte devine singura insulă-dovadă de autenticitate, de real într-o mare de conflicte interioare guvernate de legea devorării psihice reciproce în care evoluează cele două personaje.

Pe de altă parte, momentul în care Bergman alege ca Elisabeth Vogler să ne furnizeze o mostră a existenței în carne și oase, nu este ales la întâmplare. Regizorul ar fi putut opta pentru câteva reproșuri foarte tari rostite de  Alma, iar cealaltă jignită să strige superioară: “Stop it!”. Sau, la fel de bine, Alma să continue șirul povestirilor despre experiențele sale dureroase, iar cealaltă, cuprinsă de “compasiunea pe care o au marii artiști” (“I always thought great artists felt great compassion for other people!” (Alma, Persona)) să exclame într-un moment de solidaritate: “Stop it!”. Dar nu. Bergman alege amenințarea fizică, violentă, carnală și atât de reală! Tensiunea dintre cele două personaje atinsese punctul culminant al dramatismului, iar Alma avea disperată nevoie de această confirmare – aceea că Elisabeth Vogler o ascultă, o înțelege și nu este doar o prezență in absentia.

Crede și nu cerceta Casa Scânteii

(sau Odiseea Spațială II reloaded despre un job la Cotidianul)

Se întâmplă deseori în viața de student să cauți cu elan jurnalistic un job. La început e bun orice. Nu tu pretenții la libertatea de exprimare, nu tu plată pentru orele suplimentare, nu tu primă de Paște. Ca orice muritor admis în cursa pentru un job la Cotidianul punct ro, mă vedeam deja mâncând sarmale cu Dinescu la petrecerea de Crăciun.

Mihaela Rădulescu și femeia simplă

Mihaela Rădulescu a scris o carte despre lucrurile banale.  Această carte i-a întrecut pe Cărtărescu și pe Pamuk  cu vânzările nesperate și le-a mai și bătut obrazul prin ceainării cu dichis că domnii scriitori se exilează prin mansarde în loc să facă tumbe pe sticlă de dragul publicității.

Summitul Nato – un „bau-bau” național

Dragi tovarăși și prieteni, zăvorâți bine ferestrele, înfundați geamurile cu pături și cuverturi, ferecați ușa podului și stați pitiți în lada patului vreo trei zile căci demnitarilor de peste hotare li s-a promis o excursie în eterna și fascinanta Românie, singura țară europeană în care gunoiul se ascunde sub preș cât ai zice „Nato”, iar panseluțele răsar vesele din oră în oră în fața Guvernului ca să descrețească frunțile nobile ale invitaților.

Jurnalist cu acte în regulă

Scenariul e mereu același: presa dezinformează, induce în eroare, manipulează, controlează și, de cele mai multe ori, nu binevoiește să verifice informația din trei surse diferite. Halal a patra putere în stat. Moftangiii propun să punem frumușel metaforele la colț și să încercăm din răsputeri acel exercițiu sănătos al obiectivității de bun-simț. Adică să renunțăm la concepția profund mioritică a românului născut poet, căci prea s-au transformat toate reportajele de teren în rezumate de epopee, iar știrile de duzină în eseuri academice. Accident îngrozitor pe DN1, pac o trimitere cultă la Pirații din Caraibe, întâmplări misterioase la o mânăstire din Moldova, imediat intruziuni pertinente în Codul lui Dan Brown. Păi presă facem noi aicea sau ne apucăm de dezgropat legendele Olimpului și de măiestrit figuri de stil ca să flatăm onorat cititorul?

Ne citim în Vama Veche

-          Man, ai citit Kant?

-          Nope…

-          Ești depășit…, nu avem ce discuta…nu știu dacă ai observat, dar în ultimul timp viața e așa de căcat…

Kant e un must have de vară-toamnă în Vama Veche.

Golgheter cum laude

Mai întâi cuceresc muntele Olimpului, urcă treapta cea degrab ducătoare spre pierzanie a piedestalului, înșfacă medalia prețioasă și laurii de rigoare, murmură imnul național și lăcrimează in direct la tvr.  În Piața Universității frenezie infinită. În țară îi așteaptă un titlu de cetățean de onoare al orașului de provincie, o mână strânsă de primar, o decorație prezidențială, eventual un apartament în centru pentru județele mai cu stare, plus celebritatea care se întinde ca o formulă canceroasă și le ia mințile.

coana Zo(ai)e în geam

Clasa politică e turbată de acuza prezidențială. S-a mai glumit pe ici pe acolo în campaniile electorale, s-a mai lăsat cu cătuşe şi concedieri când îl luau nervii mai tare, dar niciodată nu s-a mers până la un aşa afront. Vizite nocturne, telefoane, bileţele, icre negre, descoperiri, dezvăluiri.

năstase să se joace de-a politica la bibliotecă

Sâmbăta trecută, într-o vilă discretă din Topoloveni, Argeş, foştii mari dregători ai ţării s-au întâlnit pentru a-şi împărţi socotelile partidului, discutând cu precădere o chestiune arzătoare pe ordinea de zi: resuscitarea politică a nefericitului ministru, prim-ministru, actual blogger căruia i se propun doar poziţii discrete pe motiv că e încurcat ilicit cu DNA-ul şi cu sora Justiţia. Atmosferă ostilă, colegi insensibili la rugămințile fiului risipitor şi ale avocatului apărării în persoana bunicuţei.

Curtea Constituţională a pensionat forţat CNSAS-ul

Halatele de purpură preţioasă, au hotărât, de bunăvoie şi silite de jupânul Felix, să dizolve CNSAS-ul, pe motiv că a funcţionat neconstituţional în ultimii opt ani. Puterea coincidenţei ne face să înţelegem că, într-adevăr, sub presiunea anului electoral, deconspirarea arhivelor Securităţii devenea oarecum incomodă pentru majoritatea personajelor care se ştiau cu poliţia politică pe căciulă şi cu dosarul la purtător. Mai ales că şi Dinescu ăsta prea vorbeşte verzi şi uscate în loc să stea cu gâştele pe baltă la Dunăre şi să pună mâna pe condei să mai scrie o poezie. Lasă dom’le că onorabilul combate bine!