În România toate-s vechi şi nouă toate. Cozile la lapte şi carne au fost înlocuite cu cele la medicamente compensate, sacoşele mari de rafie şi cizmele de cauciuc s-au stilizat cu floricele şi s-au urcat pe podium, iar ura de clasă a rămas un exerciţiu care îi ţine în viaţă pe cei care ar fi făcut atât de multe dacă nu s-ar fi împiedicat în prezumtivele pile şi şpăgi de pe toate drumurile. Şi, nu în ultimul trend, cel mai în vogă este în continuare mitul salvatorului. Cu aceeaşi nonşalanţă şi îngâmfare, se perindă prin televiziuni şi gazete ca la bal, personaje stranii, cu discursul în mânecă şi cu veşnica grijă pentru binele cetăţeanului, pregătite să spele păcatele conducerii precedente cu noi legi, care să-i avantajeze şi pe ei şi pe mătuşile de rigoare, dacă nu total, măcar prin părţile esenţiale.

Cei care nu s-au dumirit ce meandre istorice le conveneau mai mult, acum sau înainte de ’89, suspină după „locul de muncă” asigurat de partid şi după viitorul oarecum aranjat al copiilor care făceau şi ei, săracii, o facultate. Libertatea de exprimare e şi ea un bun folositor la casa omului, dar tot mai bine cu creierul spălat şi cu pâinea pe masă. Pentru cei cu neuronii în mişcare, senior-editorii dictează recuperarea trecutului exotic cât mai grabnic şi mai violent cu putinţă. Drept urmare, presa nu doarme ci lucrează pentru fotografii interzise, suplimente „culturale” cu liste de turnători, istorioare despre torţionarii din închisori, mărturii ale supravieţuitorilor din Piaţa Revoluţiei sau fel de fel de fragmente decupate dintr-o realitate de propagandă şi agitaţie.

În numele marketingului a-tot-exploatator, propun ecranizarea de Oscar „Savanta şi cizmarul”, căni şi pixuri cu stema partidului în flăcări, uniforme de pionieri pentru colecţia primăvară-vară şi pene de curent câte 5 minute pe zi spre amuzamentul lucrătorilor de la metrou. Astfel, castelul lui Dracula va intra puţin în penumbră, iar turiştii americani vor trece mai întâi pe la Casa Poporului.